în tălpi mă soarbe iar un dor de ducă
și zare nasc pe unde-nfig piciorul
din tine-albastru mi-ai ivit feciorul,
Cuvânt, ce veselire să-mi aducă.

dar cu tristeți mi-am semănat ogorul
zăpezile hârtiei, de nălucă
cerneală-adânc în trupul lor usucă
și fiu-mi își zădărnicește zborul.

m-azvârl în călimară,-n vorbă udă,
în rodul nesecatelor fântâni
ce poartă-n pântece vecie nudă.

că ochi, ferestre-n tine, mi-s bătrâni
spre tine Domnul deschizând cu trudă
de mai să le sfărâme din țâțâni...