Cum să cobor din mine, tată?
Cum să sparg ceasul fragilor ?
Cum să arunc peste zidul cetății în care locuiesc,
bucăți de amurg, boabe de verde descântat,
sau resturi de aripi crude ?
Cum să pot să prefac lumânările-n torțe ?

Cum să fiu zidarul speranțelor mele, tată?
Cum să mă vremuiesc prin uitare
ca un ceas fără coaja orelor la vedere ?
Cum să mă ridic dintre acești bărbați
ce trosnesc la-ncheieturile gândurilor mele
să-l aleg pe cel care să îți semene ție?


Între două bătăi de inimă,
respir lumina cu frică de Dumnezeu.
Deschid ușa lacrimilor cu teamă și încrâncenare
și calc pe cer ca pe-un răzor de iubiri furate .
Cum să mă desfac din fașa cuvintelor, tată
și să-mi fiu țipăt și poartă și pasăre
întorcăndu-mă în vizuina inimii mereu fără tine ?


Mă dor tălpile de rănile ierbii, bunucule
Și sub felia aspră a neputinței mă lepăd
de primăveri și veri, de toamne și zăpezi
de toate cioburile oglinzilor sparte
în fiecare dimineață când mă privesc :
Nu-s eu, nu ești tu, nu mai suntem niciunul
Unul fără altul suntem numai dor.