În fiecare seară visez nisip
rece, ca ghearele mitice de dracule,
aspru lunecând printre vocala mea:
"Aaaaaaaaaaaaaaaaaa!";
iar în timpul meu de adormire
ieșirea se îneacă cu praful.
Seară de seară, același rost,
parcă plaja faptelor e un loc mitic
unde absurdul ordinii se slăvește
mașinal rostind: "Imposibil!".
Nici nu mai contează pe cine ascult,
e isonul unei generații blegite
și avalanșa de lacrimi neinteresante.
Cine va mai putea să calce pe urmele astea
când va afla de calvarul înaintașilor?
Cine va ridica fața către cer, ascultând liniștea adamică de dinainte de mușcătură?
Cum îmi vor ieși visele astea din somn,
atât timp cât din noi iese nisipul neputinței noastre?
Aș striga vașnic: "Mândru că sunt îndărătnic!".
Aș rupe tăcerea din peșterele ascunzătorilor mele.
Nimic n-ar scoate din toate astea
nisipul deșertului tot mai mare din
și dintre noi.
Nimic nu poate înlocui finalul meu fatal
într-o dramă a împetririi între clanuri.
Oricine e deschis să dispară de aici
ceea ce dovește măreția acestei iluzii.
Cu drag, vă transmit salutări din neputință.