Zilnic trec peste o șaradă a vieții în derulare
nimeni nu știe ce e în sufletul și mintea unui poet
mai mereu cu capul în nori
și cu inima în visare
fiecare gând care mă străbate e amfibologic
începe cu o impresie și se termină cu o mirare
mereu alta, mereu surprinzătoare, mereu în schimbare
Caut dincolo de întunericul sporadic din mine lumina
care la rându-i mă caută prin ungherele umbroase
ale clipelor în care
sunt când dus cu pluta când plutesc dus pe gânduri
până în momentul când
introspecțiile-mi devin insuportabile
și atunci shakesperean încep să filozofez despre
a fi sau a nu fi
rece sau cald
cu mine și cu lumea care mă înconjoară

Privesc dar nu văd
cânt dar muzica mea interioară nu e auzită
îmi dezmorțesc gândurile și pașii
prin parcuri sau surogate de maluri și lacuri
michiganul îmi face cu ochiul
șăgalnic
imediat după chindie
și o lumină difuză de la o fereastră
care tocmai s-a închis
îmi staționează pe retină, de la etajul 17 al unui zgârie nori
îmi închipui că acolo e intrarea într-o altă lume
unde atingi soarele și el devine lichid
strecurându-se în noapte și luminând visurile
celor ce nu au somn

Între atâtea insomnii universale
doar eu mai îndrăznesc să visez cu ochii deschiși
că voi călări adormit niște cai verzi
ce galopează liberi prin eldorado
să văd de la apusuri răsăritul
cum iese din oceanul mărilor mele
și mă inundă