Nu e descătușarea unei iubiri,
ușurarea pe care moartea o dă uneori,
risipa de energie pentru lucruri mici
cuvintele pe care nu le aștepți dar vin oricum
când nu mai contează
și nu te mai ating.
Acesta nu este un poem de dragoste,
dragostea rabdă toate, urcă pe umerii rugăciunii,
înalță copilăriei zmeie din nisip.
Nu știu să iubesc. Nu știu să nu iubesc.
Uit să te uit și nu uit umbrele pe care ochii tăi le aruncă peste bord
odată cu năframa roșie a înserării
când toate dor și nu mă doare
să te văd țintuit în lume când lumea e o corabie fără vâsle
să botezi neștiutele poeme după tine
dar să te lepezi de oameni,
de nimicurile lor,
de pământul de sub tălpile mele.
Nu dau bani flămânzilor din suflet
nu hrănesc gura anilor seci
sunt cenușă și mă șterg din anotimp
sunt cer și trăiesc din leșul iubirilor
se va vorbi despre noi cum alipeam cioburi
și ele prindeau viață mergând sub pământ.

Azi am plecat și ziua m-a urmat cuminte
nu aveam semințe în pumni nici lacrimi să le ud
nu aveam nimic al meu când te-am cunoscut
doar crucea ca o brazdă peste singurătate
și lemnul ei plângea în mine
plângea și nu puteam să opresc poezia
curgând pe mirul frunții.
Tu nu știi sau poate tocmai pentru ca știi, taci și te lepezi de cuvinte
sunt mici și bat surd în geam, bat surd în lumină
fereastra morților s-a aburit înăuntru îngerul culege vise
sunt mai frumoase oasele lor,
sfinte încă, plămadite din dor.
Timpul trece care încotro apucă o pâine și colțul ei alunecă în mâinile copilei
Iartă-mă, mamă, când plecam de lângă tine,
umpleam plămânii cu joaca și te uitam
cu grija pe umeri
Acum să nu-mi pleci odată cu bulgărele desprins din lună
odată cu dragostea nepoemelor mele.

Aceasta nu e rugă de seară
Dumnezeu știe că îl chem rareori dar El vine,
vine pentru tine.

I-am spus zilei să îl aștepte în genunchi
cu soarele în palme și ea mi-a aruncat firimiturile acestea de poem
pe care nu-l voi numi nicicum.