la început nu există niciun semn
pentru că sângele e prea ocupat
să te plimbe prin teatru
ca să mai aibă timp
să strige la megafon:
o să trăiești!

apoi se întâmplă
un strop de cifră roșie
zboară din labirint
și până să alunece pe hârtie
devine literă

dar ți se pare normal
doar un exces de imaginație nocivă

până când îți radiografiezi ceasul
și vezi că limbile au straturi de grăsime

neagră plină cu resturi de stele
tușești mirat
fără să știi că plămânii tăi
au avut mereu tivurile arse

cazi
pe tavanul văruit de crăciun
galben decorat cu minciuni

știi ce e hilar?
că nu poți să te operezi
decât cu un bisturiu ruginit
infectat cu funingine de visuri

știi ce e și mai hilar?
nu suferi decât de limfomul
propriei minți

dar măcar înveți să trăiești
cărând moartea în spate
și aerul rece pe care ți-l suflă în ceafă
devine cald
a venit vremea să o naști
poate o botezi viață
sună suficient de fals
cât să-ți mențină măștile reale