Ochii încremeniți pe cerul pustiu
Munții își îmbracă de jos în sus hainele ușoare
Și amurgul se lasă peste clipe pierdute
Iar soarele se stinge pâlpâind printre arbori
E atâta liniște
Și-s singur
Și nu-mi pasă
Uitarea
Noaptea
Și eu
ÃŽmi sunt prieteni
Doar ochii uneori
Mai mișcă din pleoape
Alungând o ultimă lacrimă
Agățată de gene

Mă ating tot mai mult în noapte
În tăcere
ÃŽn pustiu
Pășesc defilând către moarte
Să fiu singur
Nemișcat cu inima-n mâini
ÃŽn modestul sicriu
Iar sufletul să-și reia libertate
Zburdând prin văzduhuri
Să atingă norii și steaua ce-mi luce-n fereastră
Și-n lumina ei
Fericirea să-i crească