Rădăcini de pomi bătrâni ies din negrul lor pământ,
Și se-ncolăcesc frenetic peste pietre de mormânt.
Peste cruci plutește bruma cu miros adânc de mir…
Plouă-ncet cu larcrimi sfinte peste-ntregul cimitir.

Buruienile mărunte împânzesc recolte moarte
Pe câmpiile întinse, părăsite și sărate.
Stâncile din munții morți suferă de veșnicie…
Pe-a pământului pădure cânt-o tritstă melodie.

Râul negru curge lin pe acord de mii de harpe,
Pulsând albia-și fetidă precum inima de șarpe.
Putrezitele covoare stau pe solul mocirlos,
Crengile bătrâne cad, cu un scrâșnet dureros.

O cărare-ngustă urcă, pe sub plopi încovoiați,
Unde corbii cară-n ciocuri, mii de viermi decolorați.
Sus danseaz-un fum sălbatic, cu mișcări hipnotizante
Într-o rochie de foc cu dantele delicate.

Lângă focul violent care arde ne-ncetat
Așezate zece umbre, tremură necontrolat.
Coarnele le sunt tăiate, mâinile sucite,
Iar ploaia încet le udă, corpurile năpârlite.

Tăvălind cărbuni încinși cu picioarele de fiară,
Ei nechează și suspină, cu lacrimi de-ncinsă ceară.
Se închină și se-apleacă într-un cerc de sânge viu
Blestemând perfecțiunea, luându-i numele-n pustiu.

Sar, se-ndoaie și beau smoală, necurată energie,
Iar copitele îi poartă, într-un dans plin de urgie.
Rugăciunile răsună, peste munți și peste văi
E miros de codru-n aer, totul e verde puhoi.

Veșnică e frunza care, s-a născut nevinovată
Și la fel e și copacul, cu esența sa curată;
N-are vină scoarța groasă când e decojită toată
Și nici lăstărașul care, e orfan lângă o cioată.

Bolta pomilor e deasă și cuprinde toată zarea
Cu a ei cupolă tristă și întinsă precum marea.
Totu-n jur e-ncrengătură, frunză moartă, rugăciune;
Vântul bate liniștit... totul e pădure.