Sunt insule pe care doar artiștii le pot imagina,
Pe pânzele lor infinite, cu pensule înmuiate nebunește în albastru.
Insulele astea au mereu o muzică a lor,
Au mereu un gust, mereu parfum.
E o insula printre ele, în care locuitorii
Nu au încetat să traiască liber, niciodată.
E o insulă care naște legende.
Primii oameni, după ce au mușcat din fructul interzis,
Au venit să-și ascundă rușinea în Creta.
Au întrebat, au plâns, au fost cuprinși de nefericire,
De durerea de a nu ști cine sunt sau cine i-a creat.
Ca o mama bună, plină de roade și de dragoste,
Creta le-a dăruit legende pentru a-și acoperi cu ele rușinea.
Astfel, primii oameni au devenit zei.

Dacă visezi, în Creta îți sunt prielnice toate:
Soarele, orizontul și apa sunt nesfârșite.
E insula vizionarilor și a măslinilor cu rădăcini în stâncă.

Totul este într-o continua zbatere de a renaște din ruine,
Istoriile îți apar scrise pe meniurile din taverne,
Minotaurii- abțibilduri pe motociclete, brelocuri și magneți de frigider
Devin atât de prezenți, încercând să te convingă că există,
Că tu doar trebuie să deschizi ochii și să continui să le scrii povestea.
Chiar și lucrurile care au murit, par să își păstreze intactă speranța.

Creta își caută printre turiști filosofii, astronomii, aristotelii,
Un Socrate mai tânăr, un Pitagora mai modern.
Creta odihnește mormântul lui Kazantzakis la umbra unui măslin,
Îl ocrotește încă pe micuțul Zeus în peștera lui deschisă vizitatorilor,
Sfinții socializează cu turiștii, oferindu-le pâine aromată,
Bătrânii din Creta stau în intersecții, cu mustățile lor grecești,
Între arbuști colorați cu flori rozalii,
Aprinzându-și țigările și bând uzo tradițional,
Pălăriile lor par vechi și curate, bastoanele și vestele sunt ca o uniformă.