Orele noastre nu se mai
opreau când ne mințeam în
cerc și, totuși, ne era
pe atunci bine,
fiind suficientă doar o
moleculă din statuile
vizibile de pe orice relație ca
viața să meargă
înainte.

Și mergem și acum odată
cu ea, considerând
uneori că s-a plivit prea
multă regina-nopții și
grâul, cu toată populația
îndrăgostită ce vine după
noi sau huiduie în tranșee,
va rămâne neadoptat și
capabil doar să dea mâna
cu profa de biologie din
a cincea.

Și totuși va fi și el fericit,
ajungând în fața unei uși
spre care venele noastre
nu ne împușcă; acolo n-au
ce căuta nasuri, ștreanguri
ori hărțuiri dintr-o simplă
privire, cetățenie neavând
nici cuvintele pe care le
paștem când nu știm în
jurul cui se învârte lumea.

Copiii ăștia din secunde sau
azbociment, trichină sau
Dante feliat pe o ierarhie,
minute care se vor sparge
odată cu noi și or să ne
lase cu sufletele pe care
nu le-am întrebat niciodată
nimic.