Îmi rămâne ceva întotdeauna când sunt singur, când
apucând-o pe drumul inimii, urcând
abruptele coaste ale memoriei, aleg
dintr-o mocirloasă livadă lăturalnică, dintr-un trist
sălciniș, un versant pierdut, un râu despărțit
cu singuratice zgomote, sau o plajă,
aleg ceea ce mai mult mă retrăiește, chemându-mă.

Dar astă-seară, acum,
în seara asta cu australe ferestre zgâlțâite,
cotesc prin vântul rău de primăvară, o iau pe după
colțul lui trufaș și, amorțit, mă prăbușesc
în mijlocul unui agonic noiembrie.

Iată capitala mușcată, pândită la cele
douăzeci de mii de porți prin care nimeni n-a intrat.
Mi-e dulce, în vreme ce plânsul mă arde,
să știu că oricând, seara, una din ele pot s-o deschid.
E galeria largă, salonul drag
ochilor copilăriei din vis.
Îmi aud pașii, îmi privesc ca niciodată urmele
întipărindu-se în pulberea ecourilor pustii.

E apă la moara amintirilor să umbli punând nume
pe zidurile despuiate pe care atâția le-au susținut.
Sunt acolo umbre încoronate care nu mai există,
cai singuratici ce nu mai pot fi prinși, nimburi
de aprinse capete retezate, armuri
prin care aerul poate să iasă și aerul poate să intre,
coifuri neputincioase, mănuși de oțel fără mâini.
Vreau să mă așez, încerc,
ca altădată să zăbovesc în fața jinduitei
păduri a cutezătoarelor zeițe nepregătite,
să desfac cu aceeași înfrigurare de faun verdele
volan de frunze ce le ferește de arzătoarea mea poftă.

Merg din spațiu în spațiu,
din urmă în urmă,
din tăcere-n tăcere de semne, și străbat
inerentele saloane oarbe și le întreb,
la lumină, de viața care le-a locuit, și plâng
plin de speranță, plâng
până în adâncile pâlnii ale urechilor.

Dar nu, căci doar prelunga singurătate în penumbră,
e locuitorul fricos al acestor încăperi
unde o mulțime de pupile se aprind,
alunecând nevăzut
pe denunțătoarele ziduri pustii.





Traducere Geo Dumitrescu