fierul a străpuns carnea, fierul a deschis pământul,
a aruncat lopeți de lumină sub piatră.

nicio minune de acum, dragostea mea.

cu toată puterea iluziei, cea de pe urmă,
cineva a spălat mortul pe furiș,
l-a șters de rugină și i-a murmurat
un cântec vechi de vânătoare și spaimă,
de mânie și foame, apoi a așezat fiecare os în locul lui,
precum cuțitul în teacă.

în urmă, dragostea rămâne – după chipul și asemănarea noastră –
o mână de cenușă, un pumn de nisip, o grămăjoară
de oase subțiri, cu urme de suliți.
fără mânie, vei împinge piatra și vei privi
acest mort strălucitor
care se ridică și umblă.