Nu mai este mult, și ne vom rispi
Lumile noastre vor înceta să se mai caute
Timpul se-aclamează
Acel simpatic zugrav al tragediei,
Chiar dacă sufletul e ștrengar
Și vrea să iubească pe oricine.

Știam că va veni chemarea;
Nevoit vei fi
Să te cotrobăi printre pleoape,
Și tu, iubite, vei găsi doar flori și moarte,
Dar promit că le vom împărți...
Suflul vieții tale rînced
Mă va căuta astmatic
Iar eu tot acolo voi fi.

Știu că se va aude strigarea,
Cînd te voi plimba pe brațele subțiri
Ca pe-un soi de bogăție de cîmp
Cu tot cu rădăcini noduroase și spini,
Te duc la loc pe deplin tăcut,
De vrei s-dormi în uitare
Iar eu tot acolo voi fi.

Mă ameninți și mă strîngi, șoptind nimicnicii;
Carnea mi se va-ntuneca, iubito
Și se va scurge pe ziua genunchilor tăi,
Obligându-te-a privi amurgul
Cum vulgar, din buze mi se scurge,
Și nu miroase mai blînd
Decît o lacrimă de sare.

Dar eu tot acolo voi fi.

Și cînd voi privi, iubite, primul copil rîzînd,
De mîine; sau am s-aud tunetele omorînd lumea,
Cînd oi vedea un batrîn trist aburind un geam,
Ori am să cred că pasărea vorbește,
Sau cînd lumînare-arzîndă mă ucide fără s-o privesc,
Și urmele apusului buzelor tale
Mi se vor răstigni singure-n vertebră
Eu, vie, naivă, pradă în torment a vieții,
Eu tot voi crede că ești tu!

Eu tot acolo voi fi.