Dintr-o dată s-a făcut liniște

s-a făcut liniște ca în odaia casei albastre
cu busuioc la icoană și acoperiș de țigle
în care copilul abia născut nu a mai auzit inima
care l-a însoțit nouă luni rotunde
s-a văzut părăsit și străin
înfrigurat în pântecele acesta nou și prea mare
ars de lumina puternică
și nu a știut decât că trebuie să audă din nou
muzica aceea care părea fără sfârșit
și a străpuns cu glasul lui de prunc viteaz liniștea casei
și inimile din jur pe care le-a ascultat rând pe rând
până a găsit muzica lui, doar o inimă era a lui
doar una era patria în care a locuit nestingherit
și în care nu se mai putea întoarce
așa încât ni s-a dat o altă inimă
pe care o putem părăsi, iubi și frânge
pentru care putem muri
și căreia, câteodată, îi spunem “mamă”
iar când o numim așa, mama râde
cu ochii ei care fac pădurile să fie atât de verzi
ochii ei de tânără născând soldați
cu bucurie, durere, cu frică și suflet viteaz
trecând orice punte și râuri vorbitoare și munte semeț
cu fire colorate purtate de cel mai subțire ac
ținut între degetele ei care țes în fiecare noapte liniștită
în fiecare zi de pace,
inima mare a țării