ce tare mă strânge blana asta de lup

mama nu știa să cânte
atunci când plângea, părea că se roagă, dar blestema
blestema „nonsensul” de a-și crește singură copiii
blestema neavutul pentru care lupta în fiecare zi până la sânge
până când i se toceau unghiile pe mormântul care i-a furat fericirea.

uite, chiar și-n vremurile astea, semănăm cu jupânii lui Caragiale
alții, cu figurile disperate ale lui Munch
ei nu-și pot imagina cum o pisică ar mânca stele
și nici că profesorul și-a făcut lecția din inerție
sau din pricina salariului, că are omul obligațiuni severe;
copilul de-acasă care-l întreabă de dulciuri.
iată alt „nonsens” venit din purgatoriul inocent al vieții acesteia frumoase;
că pân' la urmă tot în Pub te oprești
să bei, să înjuri, să te desparți de credință vreo 5 minute
să te holbezi peste umăr la tabloul din perete care ilustrează ceva din epoca Renascentistă,
să-ți calculezi veniturile pe luna asta de iarnă,
de parcă nu ar fi fost de-ajuns că taxele au venit iar după 6 luni,
că prietenii te-au părăsit pentru alți prieteni mai înalți
că datoria-n caiet arată ca un grafic, precum piramida lui Keops,
că unu' geme-a durere și-a deznădejde de ți se sfâșie realismul umanitar.

...dar tu ești strong, man, ești al dracului de strong
și te trezești că-l iei în brațe și că-i spui chestiuni pozitiviste
că te gândești să ridici omu' la lumină, la liman, la capăt.
în fine, ziceam ceva de viclenie, că:
ce tare mă strânge blana asta de lup!
ție cum îți mai merge?

08 decembrie 2018, Dublin