Printre ramurile goale, fără rod, fără frunziş,
Norii boltei de sub soare au cernut prin luminiş,
Pături albe de zăpadă, aşternute pe pământ,
Răsucite şi-nvârtite prin suflările de vânt.

Gărgăriţa mititică, roşie, cu pete mici,
Cu antenele întinse, observă nişte furnici,
Prin grădină, obosite, cărând o desagă grea,
Spre căsuţa cu surate, rătăcită pe sub nea.

Cărăbuşul, bată-l vina, a căzut pe derdeluş
Şi plângea acum într-una, că-l doare un picioruş,
Albinuţa muncitoare, târâind un coşuleţ,
Aştepta cam supărată pe bondarul nătăfleţ.

Iaca, deci, că se-ntâlniră, toate-acele mici făpturi,
Care neştiind ce-i iarna, au rămas prin bătături.
Fiecare dintre ele se-ntrebau ce s-antâmplat,
De ce vremea cea frumoasă, de prin lume a plecat?

Cum stăteau aşa de vorbă, ghemuite cât un smoc,
Au zărit ieşind din casă o fetiţă scumpă foc.
O prinţesă minunată, cu ochi calzi şi mărgelaţi,
Părul galben dat pe spate şi obraji îmbujoraţi.

Deodată, pe zăpadă, ea văzu cum tremurau,
Vietăţile micuţe care-ndată îngheţau
Şi le luă pe fiecare, cu grijă le încălzi,
Iar apoi le duse-n casă şi pe loc le îndrăgi.

- Fiţi pe pace, spuse fata cu glas dulce şi sfios.
Vă voi îngriji din suflet şi mă voi purta frumos,
Iar când vremea rea va trece, toţi afară vom ieşi,
Ne vom bucura de soare, pe cei dragi îi veţi găsi.