sub scuza iubirii
ne rănim de moarte

acum, deocamdată
(un fel de niciodată)
nu mai știm a cui inimă bate
totu-i sălbatic, totu-i aici
herghelii dezlegate, învrăjbite
tropăie pieptul secundei
și tot ea, secunda
cu veșnicie cu tot
se prelinge de pe asfalt (tu îi spui cer)
în canalizări
ca un strop numitor comun de ploaie
rămâne ceva (un fel de nimic)
ca un parfum pe care nu ai vrea
să-l fi uitat dar
mai devreme decât mai târziu
absolut toate amintirile se pierd
într-o gaură neagră
(tu surâzi acum, gândind altceva, să-ți fie rușine!)
ei bine, nu am vorbit deloc despre
flora intestinală
referindu-mă (în
conferințele mute ale dorului)
la fluturii din stomac
nici cum ciorpacul absențelor
i-a vânat deja pe toți
nici că nu știi cum de ești închis
(fiindcă atunci
când inima nu mai poate iubi
înalță ziduri)
am vrut de fapt să scriu
un manifest pentru sănătatea ignoranților
(supraviețuitorii prezumției de iubire)
dar prea multe clișee
sufocă foaia
iar pixul meu (uite-l)
este precum bărbații ăia indeciși
de care parte a penisului să stea
și e vorba de fapt, doar despre dubii
unica certitudine (filozofică aproape)
cea mai incredibilă certitudine
este doar moartea
iar asta ție
nu are cum să ți se întâmple
nu-i așa?