S-așează molcom pe lemnul putred
Al unei bănci uitată-n toamnă,
Un domn galant cu părul veșted,
Ce-și încheie nasturii la haină.

Se uită-n zările sfârșite
Căutandu-și, parcă,resemnarea
În conturul frunzelor căzute
Răpuse de rugina grea, uitarea.

Se-ntoarce-ncet cu chipul său străin
Văzând aripa unui porumbel
Cum taie pacea moartă,din senin,
Își spune:"cum e să fii om, de-ar ști el..."

Atunci, pe fața-i netedă de timpuri,
Se prăvăli un strop de rouă caldă
Din privirea-i prinsă-n visuri,
Ce-n raze-apuse iar se scaldă.

Se-afundă-n lumea grea a vieții sale
Pășind sfios pe-anilor potecă,
Cu teamă parcă,de ce-ar ieși în cale,
Oprindu-se la o amintire ce-o regretă.

Suflarea-i se opri,o clipă
Iar inima-i stătu-n simțire
Văzând mânuța-i, atât de mică,
Și piciorușul ei zglobiu,din fire.

Surâsu-i pur,ce ani-i împodobi
Cu părul ei, ca rupt din soare,
A ființei ce din coapsele-i ieși
Știind, atunci,că viața sens își are.

"Dar ce rost, să pot eu spune,
Că își simte al meu trai,
Când timpul hoț, iar mă răpune
În fața mormântului, fără de grai?"

Atunci tumultul de-ntrebări,
Ființa-i iarăși chinuiră,
De ce-ul crud, se-ascunde-n lăcrimări
În ziua cănd nu viețuiră.

"De ce moarte, tu, șireată
Din tot ce vis a fost odată,
Acum nimic, nu mai există,
Viața-n abur, transformată..."

În străini-și deschise ochii,
Ce-a iubirii mamă n-au văzut
Cu laptele amar al urii
În adăpostul rece, fu crescut.

Trezit în lume, ca un fulg plăpând
Rătăcit în oceanu-nvolburat,
În sălbăticia goală, doar luptând
Reușit-a învinge-a nimicului regat.

Dar, deodată-o floare răsări
Înseninând cu-al ei parfum,
Eternu-i gând în a iubi,
Inimi uitate pe-același drum.

Floarea, însă,se-ofili,
Ale ei petale încă rămânând,
ÃŽn sufletu-i se oglindi,
Retrăiri doritoare, parfumând.

Acum, doar el și clipa vie
Trăiesc ca două stele-n vis
Ce-n straluciri, aveau cândva să fie,
Sperând etern în Paradis.

Clipind din nou, ca un copil
Își șterge-a lacrimilor dâră,
Zâmbind la el, ca un senil,
Oftă, iar porumbelul său, zbură.