exercițiile s-au terminat
cu aplauze, departe de
istovirea noastră cea de toate zilele,
de arena ochilor
ori zburătoarele, zburătoarele...
suprarealismul însuși a răbufnit
înspre
- o tornadă de Bunuel și Dali -
se vedeau pașii lui Breton
peste covorul din sala de gimnastică,
se murea în zile de antrenament,
eram exuberanți...
purtam breton cum porți tu
(cruci întoarse,
pentagrame,
miligrame de rădăcină
înviat din somn...
tot mai aproape de farul din port
unde mergi să vezi cum putrezesc...
rugina lor nu se spală,
sacii lor nu vor fi uitați...
acum pesemne că poți să lupți,
ești antrenat,
ești campion,
dorești să ieși în larg
și se apropie un câine parcă
e real sau film(?)
evadarea umbrelor din tine
- o lume mai sigură,
o șansă de a vedea zorii...
doar să nu aplaude degeaba
toți mușchii ăștia,
toată tornada asta,
înălțătorul vis...)
și-l lăsăm peste pleoape
de ne intră ca rădăcinile în ochi,
se joacă cu ignoranța noastră
în absurd într-un oraș muribund
unde ei sunt martori
exercițiului perfect, sălii ovaționând,
gropilor din asfalt, descompunerii
umbrelor tale sălbăticite
- imaginează-ți copacii umblând cu rădăcinile
între ramuri și plângând
cu frunze galbene de durere -
noi avem doar moda asta
până mâine vom fi fluturii
evadând dintre rădăcini
dintre ramuri
decepționați că florile nu vor mai fi
și frunzele au veștejit
prea exersând vise