Omul acesta umblă plângând
nimeni nu știe din care pricină.
Unii cred că el plânge după dragostile pierdute
care ne urmăresc obsedant
vara, la marginea mării, cu gramofoanele.

Ceilalți se ocupă de treburile lor
nesfârșite hârtii, odrasle care cresc,
femei care îmbătrânesc anevoie...
El are ochii asemenea macilor,
asemenea macilor tăiați primăvara
și două izvorașe în colțul ochilor.
Colindă pe străzi, nu se culcă niciodată,
sărind mici pătrate pe suprafața pământului,
mașină a unei infinite suferinți
ce-a sfârșit prin a-și pierde însemnătatea.

Alții l-au auzit vorbind
singur, pe când trecea,
despre sparte oglinzi pe parcursul anilor,
despre sparte chipuri în clar de oglinzi
pe care nimeni nu le poate reface.
Alții l-au auzit vorbind despre somn,
de viziuni sinistre în pragul somnului
și-nfățișări insuportabile de tandrețe.

Ne-am deprins cu el, e corect și liniștit
doar că merge ținând-o-ntr-un plâns ca sălciile
pe un mal de apă când le vezi pe tren
trezindu-te mahmur într-o turbure auroră.

Ne-am deprins cu el, nu reprezintă nimic,
ca oricare lucru devenit obișnuință.
Și vă vorbesc de el fiindcă nu găsesc nimic
care să nu fi devenit pentru voi obișnuință.
Mă închin.





Traducere Aurel Rău