Cu-o furie-nfiorătoare și-un nesaț de om nebun
trece vântul printre scânduri,
trece ca ieșit din tun.
Nimeni nu se uită-n urmă, pelicanii ies din rânduri,
vântul geme și troznește ca un bivol în tabun.

Apele își ies din matcă, vremea se burzuluiește,
trece vântul printre muguri,
lumea-ntreagă se trezește.
Cerul scuipă foc și pară, norii fug în tăvăluguri,
Ține-mă de mână, Doamne, lângă mine te oprește!

Lângă mine însă, Doamne, numai ploaia se proptește,
mâna-mi cată în zadar,
Tu nu ești, nimeni nu este...
Cred că nu ești necesar,
dar te chem dintr-o-amintire care încă te slujește.