Piața Navona, în noapte, pe bănci
ședeam întins, căutând liniște,
și ochii mei cu drepte și volute de spirale
uneau stelele,
aceleași cu cele pe care, copil,
le urmăream lungit pe prundișul din Platani
silabisind în întuneric rugăciunile.

Îmi încrucișam mâinile sub cap
și-mi aminteam întoarcerile:
miros de fructe uscându-se pe nuiele împletite,
miros de micșunea, de ghimbir, de levănțică;
mă gândeam atunci să-ți citesc cu voce joasă,
(eu ție, mamă, într-un ungher în penumbră)
parabola fiului risipitor,
care mă urmărea mereu în tăceri
ca un ritm ce s-ar deschide la fiecare pas
fără a-l fi dorit.

Dar morților nu le e dat să se întoarcă,
și nu ai timp nici pentru mama
când te cheamă drumul;
și plecam iar, închis în noapte
ca unul ce s-ar teme să rămână în zori.
Și drumul îmi dăruia cântecele
cu gust de grâu ce se umflă în spice,
de floare ce albește livezile de măslini
între albastrul inului și narcisele;
răsunete în vârtejurile de pulbere,
cantilene de oameni și scârțâit de roți
cu felinare ce oscilează slabe
și dau abia licărul unui licurici.



Traducere Ilie Constantin