Te-aș scrie-ntr-un pastel de primăvară, să te-nvelesc în foșnetul de clipe,
că tu-mi răsari senină-ntâia oară, de faci amurgu-nfiorat să țipe
de bucurie că-n pustia vieții s-a întrupat așa minune blondă,
încât și cel mai aprig poetastru s-ar dezbăra de spiritul de frondă.

Se dezvelește floarea din cireșii crescuți într-o grădină de poveste,
parcă ar vrea să-mi spună că-i e bine sau, mai degrabă, să îmi dea de veste
că nu-i fior mai sfânt în lumea asta decât într-o iubire preacurată,
care nu-și pierde-aroma niciodată, chit că se lasă, uneori, furată.

Știu, vine-aprilie în pas de voie. Mai trece-un an, mai trece o femeie.
Pe-aleea vieții mele-nsingurate, a mai rămas o ultimă scânteie
s-aprindă-un foc dumnezeiesc de liber, ce-mi luminează drumul către Viață,
atunci când totul pare-n jur că-i negru, că lumea-aceasta pare-a fi de gheață.

N-a fost să fie vreun pastel, vezi bine, ci doar o melodie strecurată
din glasul meu ce-i înfrățit cu cerul, din inima ce-ți este închinată.
Rămân departe, maștera de soartă n-a vrut să fim alături pe vecie,
dar faptu-acesta nu-i prilej de-amaruri, doar, poate, de-o albastră nostalgie.