nefericirea mea
l-ar umple de tristeţe pe Dumnezeu
iremediabil l-ar pune la colţul ruşinii
în rând cu infamii şi cu hoţii

ieÅŸindu-ne din divinitate
am trânti uşi şi cu Cer am da de pământ
până când din El ar rămâne
împuţite zdrenţele noastre învechite

şi de unde... din ce cameră plină... nepărăsită
o să-şi mai ia îngerii zborul...
zborul ÅŸi chipul?!

înţelesurile s-ar strânge taciturn
asemenea morţilor blestemaţi să rămână în viaţă
în recipiente anoste cu etichetă
în fapt închisoarea aceasta a destinelor pervertite

ÅŸi atunci

cum s-ar mai prinde sibilinica muzică
a copacului înviind înspre om?!
ce i-am răspunde pădurii chemându-ne
pe numele noastre izgonite?!

intraţi în prigoana sinelui contra sine
iubirea s-ar face habitat al neantului
barbari am merge prin ea cu tălpi uzurpate
neînstare vreodată a se situa
sub incidenţa miracolului

târşâindu-ne carnea am impregna
nevăzuţii fotoni îndurându-ne singurătatea
bolnavi ne-am lua şi unica şansă
la eternitate


*
dincolo de abstracţiunea de principiu
a unei conjuncţii atât de formal adversative
mă opresc într-un centru cu sens
bunăoară în acest miez de cosmos
ca-ntr-o inimă de Dumnezeu
îmi mângâi copilul de durere şi de frică
de toată greutatea lumii acesteia
căzute sub pământ
cu glas omenesc îi povestesc
despre cum înţeleg eu să fiu fericită!