orașele-au rămas pustii
nebuni aleargă pe câmpii
idei se sparg în simetrii
ÅŸi moartea nu mai are vii

tu nu mai poţi să înțelegi,
iubirea nu mai are legi,
ce juri nu poți să mai dezlegi,
cetatea cade fără regi

mai stai să punem în făclii
cântece scrise-n agonii
și-n noaptea ruptă în fâșii
s-aprindem ruguri vineţii

clepsidre reci curg înapoi
şi se răstoarnă peste noi
nisipul cade pe-amândoi
şi-ţi deconspiră sânii goi

nici tu nu ești mereu la fel
porţi verighetă de oţel
şi te zideşti într-un castel
iubind un lup cu duh de miel

de dragul meu mai stai puțin
stai cât mireasma unui crin
mai stai cât lacrima din vin
ori cât suspinul din venin

când tace iarba printre iezi
mă uiţi sublim şi-apoi te pierzi
iar eu te strig dar nu mă vezi
şi lupii pasc între cirezi

de dragul meu te rog mai stai,
mai stai cât florile de mai
sau hai pe-o ramură de rai
visând galopul unor cai

mai stai atât cât te iubesc
când două iaduri se-ntâlnesc
când raiurile ne vorbesc
iar fluturii înnebunesc

în idoli nu mai vrei să crezi
centauri pasc printre livezi
şi printre ei te-ndepărtezi
iar apele au ochii verzi