gara se făcea din ce în ce mai mică
un obiect pus în fața camerei de filmat depărtându-se

oamenii se mișcau mai încet / acele ceasului se mișcau mai încet

în spate orașul se transforma într-o iluzie

de acolo de unde veneam eu / de sub cerul ca un arc electric

desprinderile păreau ușoare / dar nu era așa

știam că trebuie să plec undeva

să-mi ascut durerea ca pe o bucată de creion

cu care am scris pe pereții gării // limpezimea se pierde încetul cu încetul//


pașii pe asfaltul gros

până la eliminare doar câteva secunde / în timp ce trenul se apropie

atunci am simțit nebunia

calvarul


inima îmi devenea din ce în ce mai mică

odată cu trecerea în slow motion a timpului / camera de filmat care mă privea


le întorceam zâmbete false oamneilor care și ei mă priveau

le cunoșteam bine soarta deși ei nu știau

aveau să se întoarcă și ei în orașele lor pline de fabrici dezafectate

cu amintirea drumurilor care te leagă cu picioarele de pământ


ca un paratrăsnet prin care se scurge fluidul electric al zilei

//

apoi a venit noaptea și dintr-odată nu am mai rămas decât eu și trenul

în căldura sufocantă am întins brațele și camera s-a oprit din filmat


m-am desprins/ am zâmbit morții senin și am plecat mai departe /
în visul meu în care orașul era din ce în ce mai frumos și strălucitor
în visul meu în care te sărutam pe gură și eram vie / mă gândeam la o pasăre scăpată din cușcă

o pasăre pe care o găsești zbătându-se pe trotuar / te uiți la ea și inima ți se strânge

simți bătăile aripile ei pe șira spinării / același arc electric care se descarcă în tine /

și din tine pleacă mai departe / nimeni nu știe unde.