sărăcia noastră începe
în dreptul liniilor discontinue
acolo unde cu nonşalanţă cosmosul face tabula rasa
mizând pe efectul privirii de ansamblu
[durerea se conservă sine die în detalii microscopice!]

ai zice că e un fel de orizont

cerul se desface în franjuri!

aici încep şi nesfârşesc monologurile
poteca omului singur pe sine cărându-se
povara aceasta pentru care niciun sfânt
nicio inchiziţie n-au găsit încă rezolvare

siluete decolorate se supun mecanic ritualului colectiv
dimineţile îşi revendică porţia de articulaţii nervoase
uşile se dau parţial/ se intră/ se crede/ se pleacă…
iluzia trecerii se măsoară în visele erodate
somnul ia în posesie lucidităţile
bătrânii din noi au nevoie urgentă de mamă!
se ignoră eventuale deraieri de la normalitate

într-un gest de revoltă… într-o nebunie
pasărea îşi împrăştie aripile
şi iată-ne!
alunecaţi unul din celălalt
incapabili de moarte
imposibili în viaţă

serile se fac goale
nopţile îşi adâncesc aberaţiile
o memorie afectivă paroxistică lasă loc
suprafeţei plane ca unei amnezii supreme

imperfecţiunea este regula în ordine umană