POEȚI PREZENTAȚI DE VICTOR STEROM
Vasile Ghinea
„Ochiul din umbră”
Editura Rafet, Rm Sărat, 2004
„În absența mea/norii m-au plâns/copacii s-au înălțat să mă caute/timpul nu a mai/încăput în clepsidră/dragostea s-a convertit/la tăcere”. Cu astfel de meditații calme, scrise într-o caligrafie ușor nostalgică, am pătruns în atmosfera volumului de poeme concentrate până aproape de limita haik-ului. Succinte reflecții activând memoria efectivă dau tonul principiilor artistice ce ordonează sensibilitattea printr-o vădită conștiință artistică.
„De capătul ghemului/de vorbe încâlcit,/zadarnic elanul.../abandonat de iubire/în zodia copacului,/supraveghez ispita trădării/de care ei, copacii/nu știu decât/de sacrificiu”. (p. 43). Acest poem se pare că „privește” spre un absolut convențional, dar și spre o experiență cotidiană totodată, dialogând în subsidiar cu ambiția vitalului. Explozia de semnificații impresionează și „pune” pecetea pe stilul care fixează atenția. Cutezanța insolită a asociațiilor verbale „naște” nesfârșite reacții într-o riguroasă prozodie.
Poetul Vasile Ghinea, despre care – mărturisesc – că nu aflasem nimic până la această carte, reușește să pună în mișcare cu dureroasă acuitate, presiunea oricărei convenții proiectată cu o grație austeră în oglinzile mate ale poemului.
„La grota în care/mă ascultă poemul/urc, reîncarnare rupestră/miros de lut/și orgolii,/în fuga de oglinda/cuvintelor/dureroasă de rădăcini,/Lacrima picură dragostea/uitarea de zborul/în noaptea cu stele./Cu luna/pe creștetul în flăcări/totul un strigăt/peste timp”. (p. 84)
Modernitatea discursului liric este – aici – elegiac-reflexiv de tip existențial aparte, evoluând cu un plus de sugestii indistincte. De fapt, autorul țintește la o mare „construcție” spirituală, bazată pe elemente (sintagme) disparate, cărora le intuieștepoetic, coerența.
„Ochiul din umbră” răsare viu dinăuntrul cuvintelor ca un „memento-mori” convertit într-un unic spectacol. Treptat, se simte un anumit aer pragmatic, o luciditate combinatorie, simțirea poetului rămânând – totuși – în același registru meditativ și grav.
„Pentru cimitirul din noi/acest război fără sfârșit./Vom fi alții/cei ce vor rămâne/alergând prin ploaie,/tânjind după soare./Râsul/agățat în tâmpla vremii,/îndoliat/pentru anii ce vin.../Nimicul/de lângă noi/stare de spirit.../Țăndări de timp/plutesc peste oameni,/între somn și trezie”. (Oniric) 14 iunie 2005.