tot mai pronunțate sunt oasele feței, asperități care nu pot copia
trucurile celor care atât de bine mimează în veșnic nepăsători
care nu au ceva de pierdut, etern-fericiții momentului
etern-fericiții tuturor nefericiților de pe pământ
nici amiaza reflectată în vitrinele magazinelor care vând iluzii la mâna a doua
nici partea de emoție pe care nu o mai poate resuscita vreun stimul
nici un element de sinteză, opiul acestor zile în care te prefaci că ești viu
toate gesturile reflexe, puse în buclă
se transformă într-o banalitate care te poate ucide tocmai acum când descoperi
ca sensul tuturor sensurilor e că acestea nu au nici un sens

memoria ta, această magazie a tuturor nesăbuințelor
nu păstrează decât ceea ce nu rănește
bilete la loterii imaginare unde și aici ești prezumat necâștigător
clepsidre cu regrete deja cimentate, suflete care nu mai au nimic de văzut
de atins, de sfârtecat și ucis, de dat dracului
scrisori de dragoste dintr-un timp în care aceasta nici măcar nu se descoperise
(dragul meu, încă port cămășile tale, sărutările tale, rănile tale
uff, sfântă și mare și nerușinată frivolitate!)
atinse de rugină și spaimă, ca pădurile când devin adictive
pe care nu le mai poți apropia
(nici măcar țipătul ăsta nu-l mai percepi, atât de mult ai murit)
mirosul tău greu de om care putrezește pe dinăuntru și nu i se pare nimic mai firesc

înregistrezi lumea în format sepia
prin periscoape la fel de imaginare

pentru moarte, pentru spasmele tale nocturne, cele de peste
ură și groază, liniștește-te, oriunde întinzi brațul dai peste un ștreang
în care orice dimineață se poate sinucide până nu se face târziu