nu acolo și nu acela era crângul de lângă faleză
cu cochilii de scoici, cremene nearsă și hribi
printre rădăcinile contorsionate ale copacilor,
care pesemne comunicau într-o limbă a lor prin pământ,
altfel decât limba păsărilor roșii cu pene albastre în frunte

crângul acela nu a existat desigur și nici păsările,
era doar un vis în amiaza mare al meu, poate fiindcă citisem
din nou povești pentru copii după patruzeci de ani,
erau luminișuri cu penumbră de smaragd,
coliere din iederă și vâsc, crengi căzute de-a crumezișul
ca niște coloane antice demolate, îmbrăcate în mușchi verde

pesemne cineva își plimba căruciorul verde cu pruncul
înfășat în hăinuțe roz, asemenea rozelor sălbatice
din drumul meu și eu tocmai citeam cuvântul roză
într-o poezie sau în altă carte,
cineva picta cu stele albastre tavanul camerei copilului,
și toate cele văzute de mine erau aidoma în alte lumi,
în alte case, îmbelșugate cu miresme și căldură,
și pruncii gângureau fericiți,
deci eu mă numeam mamă, chiar dacă eram singură,
buze vorbitoare aveam încă, lucrurile orbitau încă în jurul meu
la fel cum era pentru orișicare,

fie că visam ceva frumos, fie că simțeam
doar ce era în jurul meu,
ceilalți oameni încă erau o parte din mine și eu o parte din ei
sau din dumnezeu,
benedicta in mulieribus