Femeia mea e frumoasă și-și îndoaie capul ușor precum crinul de sticlă al veiozei aprinse pe noptieră, e așa frumoasă de parcă au pictat-o rafaeliții ca madonă cu cămașă cusută cu borangic argintiu.

Când face un pas spre dreapta, simt deasupra urechii mele un dulce susur ca de șipot ce astâmpără setea, când își ridică brațul, simt că mi se încordează pieptul ca un arc greu de întins.

Ea este toate zânele bune cu părul subțire, precum nisipul la scăpătatul soarelui, ea e lujerul unei flori fără parfum, așa cum preafrumoasele flori nu au nevoie de parfum pentru a străluci, știu că zeii se joacă cu surâsul ei, dar nu mi-e teamă, într-o zi voi fi mai puternic decât ei.

E așa frumoasă încât chiar mi-aș dori să fiu singur cu ea, să mă pierd în deșertul acestei femei, fără oază, fără merindele și apele împărtășaniei cu ceilalți oameni, fără ca eu să fiu al ei și ea a mea, doar eu și ea deși e imposibil, dar nu mi-ar fi frică.