Adam și Eva sacrificând un șarpe
Au citit în mațe viitorul.
Și-au făcut după seama,
Devenind
Ca chipul și asemuirea lui Dumnezeu.

Am rămas să trăim în viziunea mațelor,
Șerpuind prin ele,
Bântuiți de șoaptele ce promit
Că nălucirea Părinților
Are la sfârșit o morală.

Prin ochii întredeschiși răzbat siluete.
Săracii cerului se scuză de întârziere.
Roșul din pomeții lor e încețoșat
De mustele ce roiesc ca nimb.
Nimeni nu știe ce le atrage.

Trâmbița lasă un lătrat răgușit.
De când Dumnezeu a murit
Îngerii au uitat odele.
Am uitat și noi
Că un suflet nu pleacă singur.

Muștele au supt din albul ochiului
Și au stors din cărnuri înțelepciunea
Că un om și mort se mai îngâmfează o dată,
Plin de aer.
Concluzia bucăților însă
Este mereu cântată împrăștiat

Moaștele întârzie mulânduse pe oase.
Refuză să fluture ceva alb afară.
Supără pământul
Ce își cere înapoi
Marmura împrumutată cărnii.

Să-i zică cineva lui Atlas
Să lase bolta jos.
Nu mai e nevoie de ea.