Trebuie să mă obișnuiesc
cu gândul că lângă tine
nu mai există vârstă

Anii trec pe lângă noi
ca vagoanele ruginite cu scârțâit asurzitor
fără a-ți declanșa vreo dorință
de a te urca în ele
Vechiturile ce le poartă
sunt doar sentimentele mele pentru tine
îmbrăcate în haine de sărbătoare

Aceleași emoții dar mai pronunțate
mai rujate, mai versate
cu rădăcini până la capătul lumii

Trebuie să mă obișnuiesc
cu gândul că nu mă pot debarasa de ele
așa cum nici poetul nu-și poate
opri gândurile în versuri
să-i zgârâie creierul umflat de duh
ce se așează acolo
la cele mai nepotrivite ore

Mă obișnuiesc cu faptul că
nu mă pot opri din jocul ăsta
cum nici ploaia nu se oprește
doar pentru că vreau eu să
nu mi se spele iubirea de tine

Gândul că până și în imagini nocturne
îmi apari în forme de tot felul
vii și miscătoare, moarte sau
blânde și enervante
mă scoate din minți și din vârstă
din obișnuința de acceptare
că în culcușul de la pieptul tău
timpul fuge și bate
fără să-mi pese
unde îmi zboară creierii...