plouă torențial și înaintez în lungul străzii,
trotuarul mă trimite cu gândul la america de sud,
la chile, care s-a întins până n-a mai avut încotro,
ca o vietate care caută lumina, depunând mărturie
despre cum libertatea se distanțează de sacrificiu

ne-am întâlnit când era mai greu, în aridul norte grande,
cu bogățiile lui ascunse sfidând viitorul;
plini de secrete, am făcut primii pași în norte chico,
pe ale cărui văi ne-am întins rădăcinile ca niște râuri;
după ce am învățat rătăcirea, n-a mai fost cale de întoarcere,
ne-am îmbrățișat în pădurile de palmieri din zona central;
mai apoi, spre sud, ne-am aventurat în zona sur,
cu lacurile ei turcoaz prin care am înotat ținându-ne de mână;
nu avem cum să ne pierdem, am zis,
însă despărțirea avea să se întâmple în cele din urmă
în patagonia australă, în labirintul ei de fiorduri –
a fost nevoie să se întâlnească pacificul cu anzii
ca să ne putem înstrăina, într-o țară de foc în care ninge vara;
n-am înțeles mult timp de ce n-am trecut munții,
dar întrebările sunt fără rost, dragostea a cuprins ce-a putut –
o țară în care până la urmă nici n-am călcat,
un lung litoral colonizat de mințile noastre

am văzut un reportaj despre cum în inospitaliera patagonie
se încearcă supraviețuirea în singurătate, fără provizii,
cineva a stabilit un nou record de optzeci și șapte de zile;
știu prea bine ce-a fost, dar nu înțeleg de ce încă mă feresc
de blândețea mașinilor care trec în trombă prin bălți