Stau uneori seara târziu
în linişte, pe canapea,
şi aud în surdină televizorul de la vecini.

Îmi aduce aminte de copilărie,
când mă duceam la culcare,
iar bunica lăsa deschisă uşa camerei,
să nu mă fure bau-baul ascuns sub pat.

Auzeam încet televizorul din sufragerie,
unde bunicul se uita la meci,
iar bunica, lângă el, făcea integrame.
Lumina de acolo pătrundea şi ea puţin,
cât să dea contur jucăriilor de pe somieră.

Mai trecea uneori câte o maşină pe stradă
şi-i urmăream farurile proiectate pe tavan,
trei dungi care făceau turul camerei
după care se pierdeau pe după perdea.

Câteodată nu aveam somn
şi o zbugheam din pat, râzând, lângă bunici.
Ei mă ‘certau’ călduros,
cu nişte zâmbete duioase
pe care şi le ascundeau cu greu.

Mai stăteam puţin cu ei,
după care mă trimiteau iar la somn
şi ştiam că de data asta trebuie sa dorm.

Acum mă pot culca la ce oră vreau.