dintre toate lucrurile bune ale vieții
cel mai mult îmi amintesc de chiatra de la portiță,
acolo unde stăteau bunicii mei.
ei erau oameni buni, din cei care stau într-un loc toată viața,
nu din aceia care locuiesc undeva sau înlocuiesc pe alții.
sau așa credeam eu, fiindcă despre oamenii de la țară
se spune că stau undeva, nu că locuiesc.

chiatra mare și rotundă aproape, pe care nimeni nu o clintea,
așezată înaintea portiței verzi,
poate ascundea sub ea vreun șarpe nevătămător,
iar eu, copil, țopăiam în joacă, ba pe chiatră, ba pe lângă ea.

bunicii mei au trăit o viață fără să vadă marea
adică apa fără sfârșit în fața ochilor,
nemișcată și imensă, ori poate cea mai mare iluzie
pe șevaletul lui dumnezeu.
câte un Moise, precum scamatorii sfârșitului de mileniu,
tăiau marea în două cu toiagul,
așa cum fac numai oamenii meniți să conducă un popor.

bunicii mei erau țărani
și nu erau interesați de mare,
era mare pădurea și bunicul știa fiecare copac pe nume,
în miezul chietrei stătea cuvântul lui Dumnezeu
măcinându-se încetul cu încetul
sau chiar Dumnezeu, sărutându-ne tălpile.