trupul meu trăiește o presimțire
pe care o așteaptă ca un prădător
nesigur,
căzând el însuși pradă

trupul meu așteaptă metamorfoza
trecerii dintr-un trecut în altul
îmbătrânind totuși în prezent
ceea ce înseamnă că prezentul există
doar ca percepție,
un paradox
la interferența dintre trecut și viitor,
o rupere a secundei,
o sfâșiere a eului
între trup și spirit

fericirea o simți mereu la timpul trecut,
la timpul cândva

prezentul e doar durere
în forma cea mai acută
mai pură
a timpului palpabil ca percepție abstractă,
cât despre viitor
e o incertitudine cruntă
o teamă ascunsă de nedefinit,
disimulată în speranță

iar roua în care alergai ieri,
clar nu e aceeași de azi
iar cea de mâine
s-ar putea să fie doar ruperea cerului,
sângele florilor de câmp
sau lacrimile mele
trăind o veșnică așteptare
a nu știu ce,
nu știu unde,
nu știu când.