Îmi pipăia coasta,

dar rănile mele nu erau acolo,

nu mai pășisem pe apă.
Nu mai aveam îngeri nici să-i beau în sângeapă,
de-a dușca,
sau să-i încarc în plumbi
să-i trag în sus cu pușca.

Îmi pipăia mâinile,
dar sângele meu nu era acolo,
nu mai înviasem pe mulți.
Nu mai aveam cuvinte nici de-o sudalmă
spusă iubind
sau aruncată-n obraz
cu dosul de palmă.

Îmi pipăia picioarele,
dar umbletul meu nu era acolo,
ci numai urme de pași tupilate-n țărână,
glod
ce purta un trup atârnat într-o rână.

Mulțumită,
zâmbea ca un apus permanent
sau poate doar
ca o leoaică bine hrănită.