Înghețul m-a lăsat uituc, hămesit de dor,
lucrul trupului meu e altundeva.
Se sting stelele, iriși roșii sub pleoape mari clipind.
Norii se îmbracă în haină lucioasă de pijama.
Nu pot să-mi mai amintesc balade în tăcerea asta,
chiar dacă sunt un stârv animat de cântece.
Nu mai știu nimic din ce mai pot să-mi amintesc.
Saltimbancul s-a lăsat pe tânjală, a amuțit.
Steaua gândurilor înghețate a început să-mi ningă drumul
Pașii mi-au rămas, discret, imprimați în omăt.
Țipătul alb al ghețurilor, anestezia dureroasă a frigului din ținutul de calcar,
ce au toate astea de a face cu vreun ideal?
Ce rost a avut să aflăm despre bărbosul cu hlamidă?
Poate că orice bețivan berbant e poet de fapt?
Nu pot să mai înțeleg ce e poezia asta.
Ce rost a avut să mă înstrăinez în îngheț,
acum când strânsoarea muntelui se prăvălește?
O picătură de sudoare pe ceafă, mersul îmi devine greoi,
omătul sloată, pași mi se pierd și
durerea mea de doină se transformă în bocet.
Mersul lucrurilor se lichefiază, în timp ce pijamalele norilor își pierd luciul.
Un fel de negură de român îmi iese prin oftat.
Plouă cu funingină de Copșa Mică și îmi apar halucinații din Piața Constituției.
Mă trezesc asudat, în frisoane, într-un pat românesc privind înlăcrimat tavanul.