Ordinea durerilor nu e în borcane inscripționate.
E o harababură de fapte istorice, pocnite de șansă,
precum e și ființa citadină a eului poetic.
Ordinea iluzorie a lămâilor în șir, la fiecare tragere de manetă,
seamănă cu mintea fracturată a profesorului.
Chinuit de spaimă, încearcă să nu asude
când vede orașul,
o rezervație de balauri.
Ce a ajuns Bucureștiul copilăriei lui comuniste?
Orice zare îi e străină, de când a ieșit din nori.
A ajuns să albească pe bănci, în Cișmigiu,
uitându-se la rațe.
A început să uite gustul tinereții postdecembriste.
A scris ziare și jurnale intime pentru urmași.
Viața l-a transformat, însă, într-un slot machine
pocnit de un autor necinstit care-și caută norocul în iluziile lui.
Unul care, niciodată, nu și-a imaginat simplul fapt de a ieși șirul norocos, mucos douămiist!
Ce chestie, până la urmă, cine a mai văzut hămesit inteligent?
I-ar spune el cum era prin optzeci...
Erau gardurile pline de șerpii literaturii
zdrobind nepăsarea.
Astuia cu pixul în mână nu-i iese o faptă bună?
La urma urmei cine nu bagă în traistă dacă îi dai?
La urma urmei plânsul pe care l-a început în balcon
a fost o iluzie, de efect, pentru a deveni celebru?
A rămas un trecător informat printre brute neînduplecate.
De la nord, la sud; de la est, la vest, doar neatenți,
donquijot-ism de cocioabă, veșnicie de plafon.
Singur, în aburul lui de mulțime, caută să-și înțeleagă suspinul.
Eroii nu stau în el, ci în uitarea unei națiuni...