scena e secunda dinaintea momentului de fericire pură
din publicul meu un singur spectator a rămas în sală
să plângă în hohote până la capăt
și e ciudat că în loc să mă consum mă eliberez
pot fi acum psihiatrul metodic care prescrie o gură de aer proaspăt
în loc de schema obișnuită de tratament
nu mai las pietricele pe poteca noastră secretă
nici firimituri nici măcar pastile
ca să poți uita dormi procrastina
fără să ai acele sentimente de vinovăție
spectacolul se încheie și noi mâncăm liniștiți
e bine și așa să înfruntăm căderea cu furculița în mână
cu maxilarele relaxate și privirea în gol
tot ce e pur rămâne mereu deasupra
și noi dedesubt ascundem cenușa scării pe care am ars-o
cum faci cu toate lucrurile pe care le-ai adorat și le-ai utilizat frenetic
și dintr-o dată îți devin inutile