N-aș zice c-ar fi vorba de un exercițiu standard de stat în cap
sau de perspectiva inversă asupra lucrurilor,
nici că m-ar durea verbul „a fi”,
în timp ce tu te-ai plânge de „a avea - avere”.
Între noi se mai prelinge o zi către râul abstract de tăcere,
făcând meandre frumoase la rădăcinile sentimentelor.
Am lăsat să crească în mine toate buruienile folositoare,
și acum le aleg pe acelea care se potrivesc mai bine cu tine,
pe lujerii lor să ne ridicăm idealurile rămase la pământ,
apoi, pe o rază de soare, să le contopim cu ființa eterului.

Mai trece o zi îmbrăcată-n durere,
alintată de atingerea cu firul pilduitor al poveștilor.
Semnele tale, parcă venite de nicăieri,
strălucesc auriu-aiuriu pe firmament.
Și atunci, amintirea însăși pare un vechi ceaslov,
în care tu și eu suntem singurele semne cunoscute,
iubindu-se până la uitare de sine,
două corzi de vioară vibrând pe același ritm de baladă apusă.

Când se termină exercițiul acesta dificil de întoarcere a perspectivei,
ziua deja se apropie de final;
noi, rămași în penumbra ei,
gustăm din ceaiul dulce-amar al înserării.