E soarele blând jucându-se
pe liniile fine de pe chipul mamei care mă-nfrânge,
un cântec de doliu plutind
printre casele albe,
punctulețe pe piele, pernuța înfiptă cu ace și mi-e frică sau frig
sau de amândouă.

Trec printre oameni ca printr-un hol plin de manechine, forme lucioase și reci, unisex.
În mintea mea luminițele se sparg pe rând,
îmi mor micile fericiri.
Nu-i aproape nimic rămas aici de care să mă agăț,
fac free solo pe un perete aproape drept, caut micile crăpături de pe inima ta unde să strecor o frânghie de susținere.

Orașul în care am crescut nu va fi același
în care o să trec
de partea cealaltă a ceea ce nu cunosc și mă sperie,
îmi promit, în autobuzul de seară,
cât totul se întunecă din mers, se cutremură un pic și mă sfidează.