din toate câte se scoboară,
doar vălul serii mi se pleacă
umbratec peste frunte
mă sfâşie un tainic dor
când
tresăltând pieptu-mi se împle
de-amurg încins şi greu!
simt că mă năpăde-o lumină
şi-ntrezăresc ochiuri de foc
ce din înalt vin să se stingă
dansând în umbra depărtării
într-un sălbatec joc!
tu eÅŸti departe,
precum ,
tot atât de multe lumi,pământ şi ape
ne-or desparte!
şi cât aş vrea să fii aici, acum
dar poate că-i mai bine
să mai simţim din când în când
un gol străin şi suferind
curgându-ne prin vine!
demult eram prea plini de noi
căci singuri ne scoteam pe din-afară
acum, când trupul mi-e golit şi iară
tânjesc după candide seri
îţi caut urma prin noroi, fecioară!
e umed lutul ca ÅŸi mai-nainte,
când, amândoi râzând în soare
scriam cu tălpile un drum
doar glasul ne lipsea printre cuvinte
fugind la întâmplare!


1989 brazi hunedoara