În copilărie construiam castele de nisip,
la marginea mării, departe de valuri.
Chiar și un copil le putea zidi acolo, pe plajă.
Săpai cu mâinile goale și scoteai nisipul umed
pe care apoi îl modelai.
În câteva minute ai fi putut avea castelul visat
sau măcar ceva care să-i semene.
Toate aveau obligatoriu câteva turnuri
și ziduri înalte de apărare.
În acele castele trăiau prinţi și prinţese
și o mulţime care forfotea în jurul lor.
Toţi erau buni și frumoși dar se temeau.
De aceea aveau nevoie de ziduri înalte,
de turnuri de observaţie
și canale cu apă de mare în jurul lor.
În timp ce construiam, visam.
Undeva în castel eram și eu,
trăiam acolo cu poveștile mele
câteva clipe.
Între două valuri mai mari.
întotdeauna se întâmpla la fel,
prima dată.
Marea se sătura de jocul meu
și invidioasă pe măreţia castelului de nisip
îmi năruia visele cu un val,
întodeauna cu un singur val.
Următorul castel
Îl construiam mai departe
și mai departe,
dar marea cu valurile ei făcea ce știa.
Ştergea totul, cu un singur val.