trasez cu compasul un cerc perfect

mă așez în centru și privesc împrejur

cu aceeași uimire cu care un papagal se privește

în oglinda rotundă din colivie

cu același sentiment de imponderabilitate

pe care îl are un copil când se dă peste cap în leagăn

la distanță egală între cer și pământ

viața îmi este la fel de aproape ca moartea

niciuna nu-mi aparține

doi martori muți

ai unei existențe ce urlă pe coridorul cu o singură ieșire

mă scutur de gânduri ca un pom de frunze uscate toamna

vechile certitudini nu-mi mai sunt de niciun folos

niciodată n-am văzut lumea dintr-o perspectivă

atât de plenară și echidistantă

pivotez

capul meu un Argus cu o mie de ochi miopi

de pe marginea cercului fiecare punct mă privește

cu același sentiment de libertate iminentă

uimit de posibilitatea unei viziuni atât de deschise

fiecare centrul unui cerc perfect