E obosită frunza și cerul cade-n vale.
În iarbă cresc rubine din flăcări nemiloase.
S-a limpezit hotarul pe ramurile goale,
Se-așterne-n părul brumei petale tămâioase.

A adormit pădurea-n căința argintie,
În ceața prihănită ispitele-aduc vraci,
Iar umblă bucuroase în toamna sihăstrie,
Colindă tinerețea în somnuri de copaci.

Și azi a mai trecut un ieri de altădată,
Iar mâine va veni din scorbura de timp;
Cărările-au dospit descătușata soartă,
Pe-aceași undă-n care trece alt anotimp.

Amurgul și-adâncește pe ram a sa dorință;
Aduce noi parfumuri mătasea sunătoare.
Se duc smaralde umbre în vânt de pocăință
Și friguri albăstrui se-așeză-n geam la soare.

E obosită frunza prinsă-n tristețea rece.
Căci și-au uscat tăcerea, prin moarte, vii culori;
Mănăncă din verzi file rugina ce petrece,
Ceru'-a urcat în basm cu toamna-n trecători.

Cu umbre mohorâte trece prin ploi simțirea.
Nutresc zilele-n târguri dorul de clopoțel;
Veni-va iarăși iarna schimbând-și omenirea,
Iar eu ma voi așterne, uitat, pe-al ei inel!