păsările omului, zboară, lasă dâră albă-n
cutii craniene, aplecate, brusc, ușa se deschide,
aerul rece
ca o bâtă, lovește-n piept în față,
înghesuită de privirile trecătorilor, caut o gaură,
asfaltu-i rece,
e iarnă,
sub alei betonate șarpele toarce,
mișcarea de gloată trezește-n mine o dorință nebună să fii acuma, aici, lângă mine,
trecătorii absenți îmi provoacă o stare de greață, disperare, euforie până la lacrimi: numai ce n-aș face să te văd,
m-aș lovi cu pumnii în piept, mi-aș smulge părul din rădăcină
aici în mijlocul mulțimii, aș opri mișcarea din aer,
din fiece frunză atinsă de soare,
sper să mă-nțelegi, dragule, nu sunt nebună, oamenii ăștea put a singurătate centrifugată,
păianjen, mă agăț de suflarea-ți nevăzută, mă lipesc,
am o stare de-mi vine să țip până nu-mi rămâne nici-o picătură de sânge, nici-o respirație,
până intru-n tine, săgeată
iar
fețele crispate dispar într-un singur surâs, inocent
mă scoți din mulțimea dusă
pe gânduri
respir, plâng,

am ajuns acasă,
e liniște,
lumina neîmperecheată străpunge sticla amorfă,
razele ating mușcata,

e liniște