după chip omul construiește
și vede pretutindeni frumos
pentru că îl poartă-n privire.

de acolo umbra i se preface
în întuneric cum raza în lumină
și strigătul adânc de tăcere.

drumul i se întinde din amintire
și devine cale prin care trece
spre a deveni nesfârșire.

în urmă rămâne același orizont
în care vederea caută spre a desena
trup chipului din tușa
pe care o privește.