XVII.


Nu-s vindecat cu totul, Senino, de Himeră.
Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat
Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am urmat
Atât de mult pe vremuri, iubirea mea tot speră.

De nimeni dezlegată și astăzi îmi oferă
Enigma-i dureroasă un Sfinx neîndurat
Și sufletul ce-n gheare atât i-a tremurat
Mai tremură privindu-l și-acum, din altă sferă.

Nu-s vindecat cu totul, Minerva mea. Simt încă
Harpiile pe frunte cu zborul lor nefast.
Mai simt străvechea spaimă și vraja ei adâncă,

Iar glasul de Sirenă tot mai suav îmi sună
În cântecele morții, amăgitor și vast
Ca marea care-și mișcă argintul viu sub lună.